PNL, USR și PMP au sesizat CCR privind Codul penal

PNL, USR și PMP au sesizat CCR astăzi, 5 iulie 2018, cu privire la  modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Cele trei partide au constatat că 30 de articole sunt susceptibile de a fi neconstituționale, printre care cele referitoare la abuzul în serviciu și la redefinirea grupului infracțional organizat. De asemenea,  în sesizare se face referire și la abrogarea neglijenței în serviciu, ce este și ea pasibilă de a fi neconstituțională.

În sesizare sunt expuse  și o serie de întrebări preliminare privitoare la statul de drept. Ele, potrivit documentului, trebuie trimise Curții de Justiție a Uniunii Europene înainte ca CCR să ia o decizie.

Mai jos regăsiți textul sesizării de neconstituționalitate adresat Curții Constituționale:

Domnului Valer DORNEANU,

Preşedintele Curţii Constituţionale

Stimate Domnule Preşedinte,

În conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituția României și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României, republicată, cu modificările și completările ulterioare, deputații menționați în anexa atașată formulăm prezenta

SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE

a pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (PL-x nr. 406/2018)prin care vă rugăm să constatați neconstituționalitatea acesteia, în ansamblul său, deoarece Parlamentul României a procedat la adoptarea acesteia cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin.(3) și alin. (5), art. 61, art. 64 art. 69 alin. (2), art. 75, art. 147 alin.(4) și ale art. 148 din Constituția României

Situația de fapt

În data 18.04.2018 a fost prezentat în Biroul permanent al Senatului pentru dezbatere și aprobare inițiativa cu titlul : Propunere legislativă privind punerea în acord a prevederilor Legii nr.286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, cu deciziile Curţii Constituţionale, Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană

Inițiativa este semnată de 179 de parlamentari de la grupurile PSD și ALDE, făcând parte din categoria legilor organice.

Propunerea legislativă are ca obiect de reglementare „modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 precum şi a Legii nr.78/2000. Potrivit expunerii de motive, s-a avut în vedere punerea de acord a prevederilor acestui act normativ cu deciziile Curţii Constituţionale, precum şi necesitatea transpunerii Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţionale săvârşite în Uniunea Europeană”.

Menționăm faptul că, după ce au avut loc dezbateri în cadrul Comisiei speciale comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în data de 3 iulie a.c. Senatul a adoptat această inițiativă, dar cu titlul modificat față de cel inițial, și anume: Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În aceeași zi, de 3 iulie a.c., Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a fost convocată din nou, și după dezbateri a adoptat un nou raport pentru a fi prezentat plenului Camerei Deputaților spre dezbatere și adoptare.

În data de 4 iulie a.c., raportul a fost prezentat în ședința de plen a Camerei Deputaților, iar după dezbaterea amendamentelor admise și a celor respinse a fost adoptat.

1. PREAMBUL

În preambulul sesizării de neconstituționalitate vă învederăm, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituția României și art. 267 din TFUE, necesitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară, indispensabile lămuririi pe fond a situației create prin legea criticată referitoare la compatibilitatea conținutului acesteia cu dispozițiile Tratatului Uniunii Europene și a Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, implicit cu cele ale Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, ca urmare a aplicării art. 267(3) TFUE, vă solicităm să suspendați soluționarea sesizării noastre de neconstituționalitate până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebarea preliminară formulată.

Întrebări:

În susținerea sesizării noastre de neconstituționalitate ne întemeiem pe următoarele:

Întrebarea nr. 1

Procedura de control prealabil al constituționalității unei legi, procedură  prevăzută de art. 15 din Legea nr. 47/1992 reprezintă un litigiu real în sensul art. 267 din TFUE?

Explicație: necesitatea acestei întrebări rezultă din analiza realizată în continuare asupra admisibilității cererii de înaintare a unor întrebări preliminare.

Întrebarea nr. 2

Art. 2 TUE, coroborat cu art. 4 TUE şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii se opun adoptării și intrării în vigoare a unor măsuri naționale de ordin legislativ care ar avea ca efect violarea gravă a unei valori dintre cele prevăzute de art. 2 TUE, respectiv violarea statului de drept în ordinea juridică națională a unui stat membru al UE, (măsurile prevăzute de art I punctul 39, punctul 40 cu privire la alin 4 și alin. 6 precum și punctul 41 cu privire la alin. 4, literele a, c și d din Legea nr. 406/2018 adoptată de Parlament, prin care legiuitorul a restrâns în mod sever sfera de aplicare a infracțiunilor de mărturie mincinoasă și favorizare a infractorului)?

Explicație: Prin art. I, punctul 39, punctul 40 cu privire la alin 4 și alin. 6 precum și punctul 41 cu privire la alin. 4, literele a, c și d din Legea nr. 406/2018, legiuitorul a restrâns sever sfera de aplicare a infracțiunilor de mărturie mincinoasă și favorizare a infractorului.

Normele de incriminare ale celor două infracțiuni (în forma inițială) aveau o importanță deosebită întrucât asigurau buna desfășurare a procedurilor judiciare (indiferent de natura acestora – e.g. civile, administrative, penale) și contribuiau în mod substanțial la aflarea adevărului de către instanțele de judecată și la atragerea răspunderii persoanelor vinovate precum și la repararea unor prejudicii față de persoanele vătămate.

În opinia noastră, modificările legislative arătate vor avea ca efect decredibilizarea actului de justiție (pe de o parte) și încurajarea activităților ilicite care au ca scop împiedicarea actului de justiție (pe de altă parte) ceea ce ar contraveni obiectivului art. 2 din TUE, aducând o atingere iremediabilă statului de drept ca principiu democratic recunoscut la nivelul Uniunii. Totodată, necesitatea acestei întrebări rezultă din analiza realizată în continuare asupra admisibilității cererii de înaintare a unor întrebări preliminare.

Întrebarea nr. 3

Dispozițiile art. 2 – 4 din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 alineatul 2 litera c din Tratatul privind uniunea Europeană, privind lupta împotriva corupției care implică funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun măsurii naționale prevăzute de art. I pct. 22, 23 și 24 din Legea nr. 406/2018 aprobată de către Parlamentul României, prin care legiuitorul a condiționat infracțiunea de abuz în serviciu de obținerea unui folos material necuvenit pentru făptuitor sau pentru o rudă de până la gradul al II-lea inclusiv?

Explicație: abrogarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 precum și condiționarea abuzului în serviciu prevăzut de Codul penal de obținerea unui folos material necuvenit pentru o rudă sau pentru un afin de până la Gradul al II-lea inclusiv pot reprezenta în opinia noastră o încălcare a articolelor 2-4 din Convenția menționată.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Convenție, se observă că incriminarea faptelor de corupție prevăzute de art. 2 și 3 din Convenție – fără ca prin Convenție fapta să fie condiționată de primirea unui beneficiu de către o rudă – este obligatorie cel puțin pentru faptele săvârșite de miniștri, parlamentari, membrii celor mai înalte instanțe judecătorești sau membrii Curții de Conturi. În înțelesul Convenției, este suficient ca un terț să fi beneficiat de un avantaj de orice natură, sens în care reglementarea națională criticată apare ca fiind mai restrictivă decât dreptul UE și, totodată, mai permisivă pentru persoanele care comit astfel de fapte antisociale.

Apreciem că este necesar a se răspunde de către CJUE în ce măsură art. 2-4 din Convenția arătată sunt aplicabile cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, infracțiune care este asimilată faptelor de corupție.

Întrebarea nr. 4

Art. 5 și art. 6 din Directiva 2014/42/UE trebuie interpretate în sensul în care se opun art. III și art. I pct. 50 din de Legea nr. 406/2018 aprobată de către Parlamentul României, prin care legiuitorul a impus cerințe mai restrictive pentru aplicarea confiscării extinse decât cele prevăzute de Directivă?

Explicație: se observă că legiuitorul național a impus cerințe mai restrictive decât cele prevăzute în Directivă pentru aplicarea confiscării extinse.

Apreciem că în acest caz se impune transmiterea întrebării preliminare pentru ca instanța europeană să poată analiza dacă norma edictată prin art. III și art. I pct. 50 din Legea nr. 406/2018 se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului național ori, dimpotrivă, constituie o încălcare a Directivei.

Întrebarea nr. 5

Art. 2 TUE, coroborat cu art. 4 TUE și principiul efectivității se opun adoptării și intrării în vigoare a măsurii prevăzută de art. I, punctele 26 și 27 din Legea nr. 406/2018 aprobată de către Parlamentul României (prin care legiuitorul a redus termenele de prescripție în materie penală de o asemenea manieră încât o mare parte a proceselor penale din România nu vor mai putea fi finalizate ca urmare a intervenirii prescripției) măsură națională de ordin legislativ care ar avea ca efect violarea gravă a unei valori dintre cele prevăzute de art. 2 TUE, respectiv violarea statului de drept în ordinea juridică națională a unui stat membru al UE?

Explicație: Reducerea termenelor de prescripție la 6 și respectiv 8 ani, coroborată cu reducerea termenului special de prescripție la jumătate (alin. 3 al art. 155 Cod penal), va avea ca efect în opinia noastră încetarea proceselor penale având o complexitate deosebită și, în același timp, zădărnicirea soluționării unor astfel de cauze în viitor.

Apreciem că măsura legislativă reprezintă un veritabil obstacol pentru aplicarea legii în cauzele economice complexe (fraudarea unor fonduri europene, fraudarea unor fonduri publice, infracțiuni de corupție, delapidare, fals, etc), cauze în care probatoriul necesar este unul în egală măsură complex. Totodată, subliniem că organele de urmărire penală și instanța sunt obligate să respecte drepturile procesuale ale părților și că, la acest moment, o mare parte a procedurilor judiciare nu vor putea fi finalizate în termenele de prescripție, rezultând astfel că legea penală va fi lipsită de finalitate iar valorile ce trebuiau ocrotite nu vor putea fi în mod efectiv protejate.

În acest context, apreciem că este necesară transmiterea întrebării preliminare către CJUE, astfel încât să se verifice dacă art. 4 TUE și principiul efectivității se opun adoptării și intrării în vigoare a unor măsuri naționale de ordin legislativ care ar avea ca efect violarea gravă a unei valori dintre cele prevăzute de art. 2 TUE prin lipsirea de finalitate a procedurilor penale într-un stat membru impunând un obstacol la realizarea obiectivelor Tratatului. Apreciem că deși prescripția se circumscrie în mod normal principiului autonomiei procedurale a statelor membre, în temeiul principiului efectivității nu le este permis acestora să impună măsuri atât de restrictive încât să facă inutil obiectivul Tratatului.

Motive în susținerea admisibilității procedurii privind întrebarea preliminară:

1        Adresarea unor întrebări preliminare de către o instanță de ultim grad de jurisdicție – principii esențiale și condiții de admisibilitate

(1)      Procedura hotărârilor preliminare reprezintă o formă de dialog între instanţele naţionale şi Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”), asigurând eficienţa şi uniformitatea aplicării dreptului comunitar .

(2)      Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 267 (fostul articol 234 TCE) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene („TFUE”) , CJUE este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene, sistemul trimiterilor preliminare reprezentând un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, menit să confere instanțelor naționale mijloacele de a asigura o interpretare și o aplicare uniformă a acestui drept în toate statele membre.

(3)      În ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale unei cereri de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare, precum și evaluarea îndeplinirii lor, din interpretarea art. 267 TFUE se disting două ipoteze, în funcție de care se poate admite o marjă de apreciere a instanței naționale asupra utilizării acest instrument mai extinsă sau mai restrânsă.

(4)      Astfel, în cazul în care apreciază că o hotărâre preliminară a CJUE le este necesară pentru a pronunța o hotărâre, abordarea este diferită: spre deosebire de (i) instanțele care, nefiind de ultim grad, pot în temeiul art. 267 alin. (2) TFUE să aleagă dacă să ceară sau nu Curții să se pronunțe, (ii) în cazul în care se invocă într-o cauză în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție o întrebare privind interpretarea și aplicarea dreptului comunitar, aceasta este, conform art. 267(3) TFUE,  ținută să sesizeze CJUE.

(5)      În ceea ce privește prezenta procedură, nu există dubiu cu privire la aplicarea art. 267 alin. (3) TFUE în contextul în care ne regăsim în situația unei proceduri în fața unei instanțe cu unic grad de jurisdicție.

(6)      De asemenea, nu există dubiu cu privire la demararea mecanismului preliminar în temeiul art. 267 TFUE de către Curtea Constituțională a României, deoarece aceasta este o instanță în sensul drepului Uniunii, CJUE admițând în mod repetat întrebările preliminare adresate de instanțele constituționale ale statelor membre  și implicit întrebările adresate de CCR, în cauza C-673/16, Coman.

(7)      În Cauza Kobler , CJUE a subliniat importanța principiului stabilit de art. 267 alin. (3) din Tratat:

„Este necesar să se sublinieze în această privință că o instanță de ultim grad de jurisdicție reprezintă prin definiție ultima instanță în fața căreia persoanele particulare pot invoca drepturile care le sunt recunoscute de dreptul comunitar. O încălcare a acestor drepturi printr-o hotărâre a unei astfel de instanțe care a devenit definitivă nu mai poate, în mod normal, face obiectul unei modificări, iar persoanele particulare nu pot fi lipsite de posibilitatea de a angaja răspunderea unui stat pentru a obține în acest mod protecția juridică a drepturilor lor.

În plus, în special pentru a evita ca drepturile conferite persoanelor particulare de dreptul comunitar sa fie ignorate, o instanță ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea, în temeiul articolului 234 CE paragraful al treilea.”

(8)      Principiul stabilit de art. 267 alin. (3) TFUE este reluat într-o formă mai nuanțată și în Recomandările CJUE în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare , conform cărora, odată stabilită necesitatea unei hotărâri preliminare pentru pronunțarea unei hotărâri de către instanța națională, instanțele naționale de ultim grad sunt ținute de obligația sesizării CJUE, cu excepția cazului în care nu sunt îndeplinite următoarele condiții, ce reies și din jurisprudența CJUE :

(i)      să nu existe jurisprudență în materia respectivă (sau în contextul eventual nou să existe o îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speță această jurisprudență) sau

(ii)     interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză să nu fie evidentă.

(9)      În plus, după cum a confirmat CJUE, instanțelor de ultim grad de jurisdicție le rămâne aceeași putere de apreciere cu privire la necesitatea recurgerii la acest instrument pentru a pronunța o hotărâre – respectiv, întrebarea să fie pertinentă (să aibă influență asupra soluționării cauzei):

„În măsura în care nu există nicio cale de atac împotriva deciziei unei instanțe naționale, aceasta are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE atunci când o întrebare privind interpretarea Tratatului este invocată în fața sa.

Din raportul dintre al doilea și al treilea paragraf ale articolului 267 TFUE rezultă că instanțele vizate de al treilea paragraf se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă, pentru a pronunța o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii formulată în cauza dedusă judecății lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, respectiv, în alți termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului (Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, Rec., p. 3415, punctul 10).

Dimpotrivă, în cazul în care instanțele naționale constată că este necesară recurgerea la dreptul Uniunii pentru soluționarea litigiului cu care au fost sesizate, articolul 267 TFUE le impune acestora, în principiu, obligația de a sesiza Curtea pentru orice problemă de interpretare care se pune (a se vedea Hotărârea Cilfit și alții, citată anterior, punctele 11-20) .

(10)    Aprecierea instanței de ultim grad asupra pertinenţei şi utilităţii unui răspuns al CJUE pentru soluţionarea cauzei trebuie înțeleasă în strânsă legătură cu scopul pentru care a fost instituită obligativitatea sesizării CJUE, respectiv necesitatea împiedicării adoptării într-un stat membru a unei interpretări jurisprudenţiale contrare dreptului Uniunii .

(11)    În concluzie, trimiterea de către Curtea Constituțională a unei întrebări preliminare constituie singurul instrument adecvat pentru a garanta corecta și unitara aplicare a dreptului Uniunii Europene în acest caz: este ridicată o nouă problemă de interpretare ce prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii în toate statele membre, neexistând, în prezent, jurisprudență care să ofere un răspuns clar în contextul dat.

(12)    În concluzie, pentru evaluarea admisibilității cererii de trimitere a întrebărilor preliminare, trebuie analizată îndeplinirea următoarelor condiții:

(i)      să fie vorba despre interpretarea tratatului sau a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

(ii)     să nu existe jurisprudență în materia respectivă care să poată fi aplicată în cazul dat;

(iii)    interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză să nu fie evidentă;

(iv)    întrebarea să fie pertinentă/ să aibă influență asupra soluționării cauzei (răspunsul Curții fiind necesar pentru pronunțarea unei hotărâri în cauzei).

          Cererea de înaintare a unor întrebări preliminare (i) vizează interpretarea unor dispoziții din Tratat și din normele de drept derivat ale UE, cu privire la care (ii) nu există jurisprudență care să poată fi aplicată în cazul dat și pentru care (iii) interpretarea corectă nu este evidentă

(13)    Cu titlu preliminar, învederăm faptul că pe rolul CJUE există în prezent o cauză având ca obiect interpretarea art. 7 TUE, în contextul Propunerii motivate a Comisiei Europene prin care a fost invitat Consiliul Uniunii să constate existența unui risc clar de violare gravă, de către Republica Polonia, a unei valori dintre cele vizate de art. 2 TUE, respectiv cauza C-216/18.

(14)    Având în vedere că, în prezenta procedură, Curtea Constituţională trebuie să efectueze un control de constituţionalitate a priori asupra unei legi care intră în conflict cu normele dreptului Uniunii de rang constituţional, respectiv art. 2 şi 4 din TUE, riscul afectării valorilor democratice impuse de Uniunea Europeană este foarte ridicat.

(15)    Astfel cum reiese din jurisprudenţa CJUE cu privire la raportul dintre controlul de constituţionalitate şi cel de convenţionalitate, instanţa Uniunii a stabilit în mod ferm, raportat la principiul supremaţiei dreptului Uniunii, faptul că, în situaţia în care dreptul naţional în cauză pune în aplicare normele Uniunii, există o obligaţie a judecătorului naţional constituţional de a da prioritate controlului conformităţii cu dreptul Uniunii, efectuat de CJUE.

(16)    În contextul prezentei proceduri, principiul supremaţiei dreptului Uniunii impune necesitatea adresării întrebărilor preliminare şi declanşării mecanismului prevăzut de art. 267 TFUE, ca unică modalitate de asigurare a conformităţii măsurilor naţionale cu dreptul Uniunii şi a efectivităţii dispoziţiilor TUE.

(17)    În ceea ce priveşte controlul a priori de constituţionalitate, conform art. 11 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională are în competența sa realizarea unui control de constituționalitate a legilor, acest control putând fi:

•         Anterior promulgării legii – a priori – art. 146 lit. a) din Constituție;

•           Ulterior promulgării legii – a posteriori art. 146 lit. d) din Constituție.

(18)    Diferență majoră între controlul a priori și controlul a posteriori constă în modul de sesizare a Curții de constituționalitate: (i) în cazul controlului a priori sesizarea se realizează de către Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senator iar (ii) în cazul controlului a posteriori sesizarea Curții se realizează pe calea unei excepții de neconstituționalitate.

(19)    În fond însă, se constată că ambele forme de control au ca obiect verificarea conformității legii cu Constituția României.  Potrivit art. 76 și art 77 din Constituție, proiectul de lege dobândește natura juridică de act normativ – lege după adoptarea de către Parlament. Prin urmare, atât controlul a priori cât și controlul a posteriori au ca obiect o lege, chiar dacă aceasta nu a fost promulgată și nu a intrat în vigoare în primul caz iar în cel de-al doilea caz aceasta își produce deja efectele. Aceeași concluzie se desprinde și din prevederile art. 146 lit. a) din Constituție, în conformitate cu care, Curtea Constituțională „se pronunța asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora.”

(20)    Totodată, atât în cazul controlului anterior cât și în cazul controlului posterior, analiza Curții Constituționale se limitează întotdeauna la a verifica în ce măsură legea este conformă cu prevederile Constituției. Cu alte cuvinte, nu s-ar putea afirma că în cazul unei excepții de neconstituționalitate natura juridică a analizei realizate de către Curtea Constituțională este diferită de cea a analizei realizate în cazul obiecției de neconstituționalitate.

(21)    Prin urmare, în măsura în care transmiterea unei întrebări preliminare a fost declarată admisibilă atât de către CCR cât și de CJUE în cazul controlului a posteriori (cauza C-673/16, Coman), mutatis mutandis transmiterea unei întrebări preliminare este admisibilă și în cazul controlului a priori.

2.2     Întrebările preliminare propus a fi înaintate sunt pertinente, răspunsul CJUE fiind necesar pentru pronunțarea de către instanța națională a unei soluţii în prezenta procedură

(22)    Învederăm faptul că dincolo de gradul jurisdicţional al Curţii Constituţionale care determină obligaţia sesizării CJUE în temeiul art. 267 TFUE, necesitatea transmiterii întrebărilor preliminare este dictată de contextul evoluţiei şi reformelor sistemului judiciar din România.

(23)    Potrivit art. 2 din TUE, Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizat prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

(24)    În temeiul principiului cooperării loiale, prevăzut de rat. 4 din TUE, trebuie arătat că încrederea reciprocă dintre statele membre și în special dintre instanțele lor se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia statele membre împărtășesc o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la acest articol 2 TUE.

(25)    În temeiul aceluiaşi principiu, le este interzis statelor membre să adopte sau să menţină dispoziţii legislative care să fie contrare sau care să reprezinte un obstacol pentru îndeplinirea obiectivelor Tratatelor.

*  *  *

Pentru motivele prezentate mai sus, solicităm instanţei să admită prezenta cerere de înaintare a întrebărilor preliminare, astfel cum a fost formulată.

II: MOTIVE EXTRINSECI DE NECONSTITUȚIONALITATE

1. Legea a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art.69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, fapt care aduce atingere prevederilor art.1 alin. (3) și alin. (5) din Constituția României. În procedura de adoptare a acestei propuneri legislative au fost încălcate obiectivele expres și limitativ prevăzute pentru activitatea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, cu consecința nerespectării art. 1, alin. (3) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) lit. a-j din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017 această comisie s-a constituit pentru modificarea Codului de procedură penală, a Codului penal, a Codului de procedură civilă cât și pentru examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, aflate în procedură parlamentară, precum şi a celor ce urmează a intra în procedură parlamentară, pe toată perioada desfăşurării activităţii Comisiei speciale şi care vor fi transmise acesteia.

Cu toate acestea Comisia specială și-a extins activitatea asupra unui act normativ care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de legi enumerate mai sus, propunând abrogarea art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție care nu se afla în procedură parlamentară.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) lit. g din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 prevede ca obiectiv al Comisiei speciale ”punerea în acord a rapoartelor GRECO cu prevederile Codului penal şi Codului de procedură penală …”.

În Raportul Ad-hoc pentru România adoptat de GRECO la cea de-a 79-a Reuniune Plenară care a avut loc la Strasbourg, în perioada 19-23 martie 2018 sunt prevăzute următoarele concluzii și recomandări:

”57. Având în vedere cele menționate anterior, GRECO reiterează următoarele două recomandări adresate României în raportul de evaluare aferent rundei a patra, care nu au fost implementate până în prezent:  îmbunătăţirea transparenţei procesului legislativ (i) prin dezvoltarea în continuare a regulilor privind dezbaterile, consultările şi audierile publice, incluzând criterii pentru un număr limitat de circumstanţe în care să fie ţinute şedinţe secrete şi asigurarea implementării acestora în practică; (ii) prin evaluarea practicii existente şi revizuirea în consecinţă a regulilor pentru a asigura publicitatea în timp util a proiectelor legislative, amendamentelor la aceste proiecte, precum şi a agendelor şi rezultatelor şedinţelor comisiilor, şi pentru a asigura termene adecvate pentru depunerea amendamentelor şi (iii) prin luarea măsurilor corespunzătoare pentru ca procedura de urgenţă să fie aplicată cu titlu de excepţie într-un număr limitat de circumstanţe (paragraful 27 din prezentul raport);….

 60. GRECO este de asemenea preocupat de obiectivele urmărite de anumite proiecte de amendamente la legea penală (materială și procedurală) și de procesul legislativ inițiat în decembrie în acest sens, deoarece acestea ar putea avea un impact negativ asupra eforturilor țării de combatere a corupției. S-a susținut că modificările propuse cu privire la Codul de Procedură Penală, discutate de comisia parlamentară specială comună în legătură cu Directiva UE privind prezumția de nevinovăție, depășesc scopul Directivei menționate. Aceste modificări propuse dau naștere la îngrijorări serioase atât pe plan intern, cât și printre alte state, pentru potențialul impact negativ asupra asistenței judiciare reciproce și asupra capacității sistemului de justiție penală de a aborda forme grave de criminalitate, inclusiv infracțiuni legate de corupție. De exemplu, s-a subliniat faptul că autorii intenționează să restricționeze excesiv condițiile de aplicare a tehnicilor de investigație sub acoperire și utilizarea probelor colectate prin intermediul acestora (de exemplu, suspecții ar trebui să fie informați încă de la început despre astfel de măsuri, ei ar avea posibilitatea de a participa la audierile tuturor martorilor și presupuselor lor victime etc.). Mai mult, după cum s-a menționat anterior, Senatul a înregistrat trei proiecte de legi în data de 21 decembrie 2017; acestea conțin amendamente la Codul Penal (CP), dar și la Codul de Procedură Penală (CPP). Lăsând deoparte întrebările referitoare la articularea și eventuala suprapunere cu activitatea în desfășurare a comisiei speciale, aceste amendamente – dacă ar fi adoptate – ar contrazice în mod clar unele dintre angajamentele internaționale ale României, inclusiv în ceea ce privește Convenția Penală privind Corupția a Consiliului Europei (a se vedea paragraful 12 și nota de subsol 16). GET a constatat, de asemenea, că există o altă încercare de modificare a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel încât să se dezincrimineze complet toate faptele comise în legătură cu un prejudiciu de până la 200 000 de euro (într-o țară în care salariile medii lunare sunt între 600 – 800 de euro). GET reamintește că ordonanța de urgență controversată care a fost adoptată peste noapte în ianuarie 2017 (și apoi abrogată) urmărea un obiectiv similar.

63. GRECO subliniază, de asemenea, că România ar trebui să se abțină de la adoptarea unor amendamente la legislația penală care să contravină angajamentelor sale internaționale și săi submineze capacitățile interne în materia luptei împotriva corupției. GRECO 22 concluzionează că, în cazul în care amendamentele intenționate vor fi adoptate, s-ar putea să reanalizeze unele dintre concluziile sale din etapele anterioare de evaluare.”

GRECO consideră că modificările propuse cu privire la Codul penal, discutate de comisia parlamentară specială comună în legătură cu Directiva UE privind prezumția de nevinovăție, depășesc scopul Directivei și dau naștere la îngrijorări serioase atât pe plan intern, cât și printre alte state, pentru potențialul impact negativ asupra asistenței judiciare reciproce și asupra capacității sistemului de justiție penală de a aborda forme grave de criminalitate, inclusiv infracțiuni legate de corupție. România ar trebui să se abțină de la adoptarea unor modificări legislației penale care să contravină angajamentelor sale internaționale și să-i submineze capacitățile interne în lupta împotriva corupției.

Potrivit art.11 din Constituția României, Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

România a aderat la Consiliul Europei (CE) ca urmare a deciziei de la 4 octombrie 1993, formulată prin Rezoluția nr. 37/1993 a Comitetului de Miniștri al CE. Aderarea la CE, organizație fondată pe principiile respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului, pentru valorile democrației și ale statului de drept, a constituit o etapă obligatorie în promovarea demersurilor României de aderare la Uniunea Europeană (UE) și la Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO).

Prin OG nr.46/1999 a fost aprobată participarea României la Grupul de state împotriva corupției (GRECO), instituit prin Rezoluția Consiliului Europei nr.(99)5 din 1 mai 1999, deoarece fenomenul corupției reprezenta și reprezintă în continuare o amenințare serioasă împotriva statului de drept, democrației, drepturilor omului, echității și justiției sociale, împiedicând dezvoltarea economică, punând în pericol stabilitatea instituțiilor democratice și bazele morale ale societății.

Curtea Constituțională a României face referire (Decizia nr.138/2008) la rapoartele GRECO în motivarea respingerii unor critici de neconstituționalitate. De asemenea, deseori, Parlamentul României a legiferat în dorința respectării concluziilor raportorilor GRECO.

Inclusiv modificările aduse legilor justiției au avut un astfel de fundament, Comisia Specială Comună fiind creată și pentru ”punerea în acord a rapoartelor GRECO cu prevederile Codului penal și Codului de procedură penală (Raportul de evaluare a României privind incriminările, 3 decembrie 2010, pct. 23, 24, 111, 112; Raportul de conformitate privind România, 7 decembrie 2012, Regretul efectiv, caracterul total automat și obligatoriu al clauzei de nepedepsire a denunțătorului, pct. 34, 37-42; Al doilea raport de conformitate a României, 12 decembrie 2014, pct. 35-37, 40, 41), așa cum reiese din Hotărârea nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției.

Observând procedura parlamentară și legea adoptată de Parlament, putem concluziona că au fost încălcate flagrant prerogativele Comisiei speciale raportat la obligația de a respecta Recomandările GRECO, dar și Regulamentele Parlamentului.

Astfel, lucrările comisiei nu s-au desfășurat transparent, procedura de lucru fiind încălcată, iar amendamente importante au fost prezentate cu câteva minute înainte de ședința în care s-au votat, iar altele fiind făcute chiar în ședința în care s-a dat votul final pe Raport. Spre exemplu, deși modificarea art. 297 din Codul penal a făcut obiectul inițiativei legislative PLX nr. 406/2018, regăsindu-se referiri la modificarea acestui articol în expunerea de motive, din propunerea legislativă a lipsit o propunere concretă de modificare a acestui text. Amendamentul agreat de inițiatorii acestei propuneri legislative a fost prezentat în ședința de vot final a raportului, desfășurată în data de 02.07.2018, pornind de la propunerea Ministerului Justiției care, la rândul său, a fost prezentată Parlamentului în 02.07.2018, și înaintată membrilor Comisiei speciale cu 10 minute înainte de începerea ședinței. Ca atare, deși lucrările acestei comisii au început din octombrie 2017, amendamentul esențial care configura structura textului propus pentru punerea în acord a art. 297 Cod penal cu deciziile Curții Constituționale, a fost prezentat cu câteva clipe înaintea votului, membrii comisiei fiind nevoiți să analizeze acest text și toate consecințele juridice care decurg din el, după o singura lectură, ceea ce este inacceptabil dacă ne raportăm la o manieră de lucru serioasă. În mod evident, entitățile care activează în domeniul justiției, asociațiile magistraților, instituțiile judiciare, membri mediului academic, reprezentanții altor categorii de profesii juridice au fost în imposibilitatea de a oferi un punct de vedere asupra acestui text. Mai mult decât atât, după votul din Senat, primă cameră sesizată, din data de 03.07.2018, a fost convocată sedința Comisiei speciale la ora 14.41, pentru ora 16, iar tabelul de lucru care conținea varianta adoptată la Senat ne-a fost transmisă la ora 15.21. Potrivit art. 2 alin. (5) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017  ”convocarea şedinţelor Comisiei se face cu cel puţin o zi înainte de către preşedinte sau, în lipsa acestuia, de către un vicepreşedinte care îl înlocuieşte”. Se poate constata lesne că această reglementare a fost încălcată flagrant, fapt care a fost de natură să afecteze serios întregul demers parlamentar, dreptul membrilor Comisiei speciale de a formula amendamente, observații într-un termen rezonabil și, în mod implicit, calitatea textelor adoptate. De asemenea, a fost încălcat și art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților potrivit căruia ”raportul va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională”. Raportul final întocmit în  ziua de 03.04.2018 a fost distribuit deputaților în chiar ziua în care a avut loc ședința Camerei Deputaților, cameră decizională, în care s-a dezbătut și s-a dat votul final pe această propunere legislativă, respectiv în data de 04.07.2018, împrejurare care constituie, de asemenea, o încălcare flagrantă a Regulamentului Camerei Deputaților. Este evident că 81 de pagini de amendamente, care ar fi trebuit analizate regulamentar în cel puțin 3 zile, nu puteau fi citite în câteva minute, astfel încât votul exprimat în Camera Deputaților a fost viciat sub acest aspect. Apreciem că au fost încălcate dispozițiile art. 64 alin. (1) din Constituție potrivit căruia ”organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc, prin regulament propriu….”. Din acest text nu se poate nicidecum înțelege că respectarea acestor regulamente este facultativă pentru parlamentari, dimpotrivă fiind vorba despre niște acte normative cu forță obligatorie la care se referă în mod expres însăși Constituția, ele nu pot fi ignorate. Principiul potrivit căruia ”plenul este suveran” nu poate încălca aceste reguli și nici dreptul parlamentarilor aflați în minoritate de a lua cunoștință și a dezbate în mod efectiv inițiativele legislative. De asemenea, dreptul la inițiativă legislativă, care include și dreptul de a propune amendamente, statuat de art. 74 din Constituție a fost încălcat prin procedura viciată descrisă mai sus și care nu a permis parlamentarilor care nu au făcut parte din Comisia specială să propună amendamente față de textul votat în prima cameră sesizată. Statul de drept se întemeiază pe domnia legii. Din această perspectivă respectarea normelor legale reprezintă o obligație care incumbă tuturor cetățenilor români cât și tuturor autorităților publice. Activitatea autorității legiuitoare este de asemenea subsumată obligației expuse mai sus, fiind reglementată prin regulamentele proprii de organizare și funcționare. Respectarea dispozițiilor regulamentare este fundamentală pentru buna desfășurare a activității de legiferare în România. Orice lege trebuie adoptată în condiții de deplină transparență, prin voința politică exprimată conform propriei conștiințe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Astfel, cum am arătat mai sus, pentru formarea voinței politice a fiecărui membru al Parlamentului, regulamentele parlamentare și în speță Regulamentul Camerei Deputaților prevede un termen de 5 zile de la data la care comisia de specialitate avizează prin raport legea până la dezbaterea acesteia în ședința Camerei Deputaților, conform art.69 alin. (2).„Raportul va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională.” Această dispoziție imperativă a fost încălcată cu privire la legea supusă discuției de constituționalitate, deoarece legea fost dezbătută de comisia specială raportoare în data de 6 iulie 2018 și a doua zi a fost dezbătută și aprobată în ședința Camerei Deputaților.

Aplicarea procedurii de dezbatere în ședința Camerei Deputaților în privința legii pentru modificarea şi completarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (PL-x nr. 406/2018) a doua zi după ce fusese adoptat raportul de comisia specială constituie o încălcare a Constituției deoarece deputații care nu au fost membrii ai comisiei nu au avut posibilitatea de a-și forma opinia asupra propunerii legislative adoptată cu amendamente de comisia specială, aflându-se în situația de a exercita un mandat imperativ. Termenul de 5 zile prevăzut de art.69 alin.(2) din Regulamentul Camerei Deputaților este imperativ indiferent dacă este aplicată procedura ordinară de dezbatere sau procedura de urgență: „raportul va fi imprimat şi difuzat deputaților cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaților este prima Cameră sesizată, şi cu cel puțin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaților este Cameră decizională.”

Cu privire la cele detaliate mai sus, concluzionăm prin a constata încălcarea dispozițiilor art.69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, ceea ce atrage implicit încălcarea dispozițiilor art.1 alin. (3) coroborat cu art.69 alin.(2) din Constituția României. Vă rugam să constatați că legea este neconstituțională în ansamblul său.

1. Încălcarea principiului bicameralismului, respectiv a dispozițiilor art. 61 și art. 75 din Constituția României. Adoptarea prezentei legi, constând în încălcarea competenței primei Camere sesizate – care nu a dezbătut textul și soluțiile adoptate de Camera Deputaților, cu referire la modificările adoptate după votul din plenul Senatului și care nu au fost amendamente discutate în prima cameră sesizată, precum și a principiilor constituționale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament. În acest sens a se vedea Decizia Curții Constituționale nr.1029 din 23 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.720 din 23 octombrie 2008.

Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336 din 30 aprilie 2008, următoarele: „Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea acesteia In Plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Așadar, modificările și completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de inițiator și la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situația ca o singură Cameră, și anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (…) și a competențelor stabilite pentru cele două Camere, potrivit art.75 alin.(1) din Legea fundamentală.”

Stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012, Curtea Constituțională a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecție a primei Camere sesizate […] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conținutul proiectului sau propunerii legislative (și, practic, conținutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecință faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecție, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge”. Sub aceste aspecte, „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât și obligația acestora de a-și exprima prin vot poziția cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competența sa de a modifica sau de a completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecție, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituțional și cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecție în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situație, Camera de reflecție ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-și doar exprima prin vot poziția cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecție, ceea ce este de neconceput”. Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.937 din 22 noiembrie 2016, că art.75 alin.(3) din Constituție, folosind sintagma „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări și completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanțial obiectul de reglementare și configurația inițiativei legislative, cu consecința deturnării de la finalitatea urmărită de inițiator.

Prin Decizia nr.62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.161 din 3 martie 2017, paragraful 32, Curtea a constatat, de asemenea, că „pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea reține că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituționale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Or, din analiza dispozițiilor deduse controlului de constituționalitate, Curtea constată că soluțiile adoptate de Camera Deputaților nu au făcut obiectul inițiativei legislative și nu au fost dezbătute în Senat. Cu alte cuvinte, Camera Deputaților, adoptând Legea pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a sustras dezbaterii și adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esențiale în structura și filosofia legii, contrar art.61 din Constituție. De asemenea, Curtea mai constată că legea adoptată de Camera Deputaților se îndepărtează de la scopul avut în vedere de inițiatorii săi.”

În lipsa unei consacrări exprese a principiului bicameralismului în corpul Legii fundamentale și sintetizând constatările de principiu cuprinse în jurisprudența în materie a Curții Constituționale, se poate afirma că acest principiu se caracterizează prin câteva elemente imuabile, în funcție de care se poate decide respectarea sa. Astfel, trebuie avut în vedere: scopul inițial al legii, în sensul de voință politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepție originară a actului normativ; dacă există deosebiri majore, substanțiale, de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și, respectiv, dacă există o configurație semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.

Astfel, o serie de articole din Codul penal au fost modificate cu încălcarea principiului bicameralismului direct în Camera Deputaților fără a fi dezbătute sub nicio formă în prima cameră sesizată, respectiv Senat: art. 216¹ și art. 295 Cod penal.

1. Încălcarea art. 1 alin.(3) din Constituție, care prevede că România este stat de drept şi art. 1 alin.(5) din Constituţie, care prevede că în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, prin neîntocmirea studiilor de impact în legătură cu modificările propuse pentru Codul penal ceea ce reprezintă o încălcare clară a Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, iar această încălcare de lege viciază constituționalitatea procedurilor parlamentare de adoptare a legii de modificare a Codului penal.

Potrivit art. 30 alin. (1) lit. d) din legea 24/2000, studiile de impact sunt obligatorii în cazul proiectelor de legi de importantă şi complexitate deosebită, iar proiectul de lege de modificare a Codului penal intră, în mod evident, în această categorie.

Conform art. 33 alin.(1) din Legea nr. 24/2000, studiul de impact are ca scop estimarea costurilor şi beneficiilor aduse în plan economic şi social prin adoptarea proiectului de lege, precum şi evidenţierea dificultăţilor care ar putea apărea în procesul de punere în practică a reglementărilor propuse.

De asemenea, potrivit art. 33 alin.(2) din legea 24/2000, pentru propunerile legislative iniţiate de deputaţi sau de senatori, studiile de impact se întocmesc prin grija ministerelor de resort, la solicitarea comisiilor parlamentare.

Obligaţia legală dedusă din dispozițiile art.33 alin.(2) din legea nr.24/2000 revenea comisiei parlamentare comune speciale care a elaborat raportul cu privire la legea criticată era să solicite ministerelor de resort (în speță Ministerul Justiţiei şi  Ministerul Afacerilor Interne) întocmirea de studii de impact cu privire la modificările propuse pentru Codul penal. Comisia Specială în activitatea sa nu a solicitat efectuarea de studii de impact.

Neîndeplinirea acestei obligații legale, de tehnică normativă, echivalează cu încălcarea Constituției în lumina deciziei nr. 104 din 6 martie 2018 a Curţii Constituţionale, care în par. 74-75, menţionează următoarele:

“74. În cadrul controlului de constituționalitate, principiul legalității a fost analizat inclusiv prin încorporarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Temeiul constituțional al valorificării normelor de tehnică legislativă în controlul de constituționalitate a fost identificat, așadar, în dispozițiile art.1 alin.(3) „România este stat de drept […]”, precum și ale art.1 alin.(5), „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”

 75. Corelația dintre cele două componente – principiul statului de drept și principiul legalității – cuprinse în art.1 din Constituție este realizată de Curtea Constituțională prin faptul că principiul legalității este unul de rang constituțional…, astfel încât încălcarea legii are drept consecință imediată nesocotirea art.1 alin.(5) din Constituție, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligații constituționale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art.1 alin.(3) din Constituție…”

Respectarea normelor de tehnică legislativă reprezintă un adevărat criteriu de constituționalitate în analiza unei legi.

Viciu de neconstituționalitate legat de neefectuarea unor studii de impact vizează toate textele contestate: art. 5 alin. (1), alin. (1)  ind. 1-4, art.17 lit. a, art.39 alin. (1) lit.b, lit.c, lit. e, art. 64 alin. (1), art.75 alin. (1), alin.(2) lit. d, alin. (3), art.96 alin. (4), art. 100, art. 100 alin. (1) lit. d, art. 112 ind. 1 , alin. (2), alin.(2 ind. 1), alin. (3), art. 154 alin. (1) lit. b si c, art. 155 alin. (3), art. 159 ind. 1, art. 173 , alin. (2)-alin. (5), art.175 alin. (2), art. 177 alin. (1) lit. b si c, art. 187 ind. 1, art. 257 alin. (1), (2), (4), art. 269 alin. (3), alin. (4), art. 273 alin. (4), art. 277 alin. (3), alin. (3 ind. 1), art.290, art.291, art. 292 alin. 2, art. 295 alin. (3), art.297, art.298, art.308, art.309, art.297 și art.298, art. 342, art. 367 alin. (6) Cod penal, abrogarea art.13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000.

Legiuitorul are competența de a incrimina fapte care prezintă o amenințare la adresa valorilor sociale ocrotite prin textul Constituției, expresie a caracterului de stat de drept și democratic, sau de a dezincrimina infracțiuni atunci când nu se mai justifică necesitatea folosirii mijloacelor penale, însă este evident că marja de apreciere a acestuia nu este una absolută (Curtea Constituțională – Decizia nr. 619/2016, Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014).

Astfel, măsurile de politică penală trebuie să fie promovate în respectul valorilor, exigențelor și principiilor consacrate prin Constituție și asumate în mod expres și neechivoc de către Parlament. De aceea, Curtea subliniază permanent în deciziile sale faptul că „incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale” (Decizia nr.683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16, și ad similis, Decizia nr.54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.257 din 17 aprilie 2015).

Conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituție, „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.” Astfel, ratificând sau aderând la convențiile internaționale menționate în prealabil, statul român și-a asumat obligația de a respecta și transpune întocmai prevederile internaționale în dreptul său intern, și anume obligația de a incrimina corupția activă și corupția pasivă (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014).

Modificările preconizate ale Codului penal nu au la bază studii cu privire la perioada medie de soluționare a dosarelor complexe, la durata de efectuare a unor expertize, la durata procesului în faza de judecată. Un astfel de studiu ar releva că efectuarea unor expertize ar dura între 1 și 3 ani, iar parcurgerea unui ciclu procesual ia în medie 5 ani.

Studiile de impact, dacă ar fi fost întocmite, aşa cum obligă Legea 24/2000, ar fi trebuit să se pronunţe şi cu privire la efectele sau, mai exact, riscurile ce se creează pentru ordinea publică prin relaxarea exagerată a regimului liberării condiţionate.

Astfel, prin modificările aduse la art. 100 din Codul penal privind liberarea condiționată se ajunge, practic, la regula eliberării automate din penitenciar după executarea a jumătate din pedeapsa aplicată de instanţă (se are în vedere că marea majoritate a pedepselor aplicate de instanţă nu depăşesc 10 ani închisoare).

Inițiatorii modificărilor legislative consideră că majorarea termenului de prescripție specială, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, a reprezentat un regres și a vătămat drepturile unor persoane care au fost cercetate/sancționate deși potrivit reglementării vechi pentru fapta comisă intervenise prescripția, nu însă și potrivit legii noi. Acest lucru a fost posibil întrucât CCR, prin Decizia nr.265/2014 ”a stabilit aplicarea în bloc a unuia sau altuia dintre coduri (…), împotriva oricărui principiu de drept”, mai exact ”că norma mai favorabilă ar fi cea în care răspunderea nu este prescrisă, pentru că unele fapte erau reglementate mai ușor în noua reglementare.” În consecință, s-ar urmări înlăturarea unor nedreptăți rezultate din decizia Curții Constituționale a României.

Subliniem că CCR a susținut că legea mai favorabilă trebuie apreciată în bloc, nu prin luarea în considerare a instituțiilor autonome, nu pot fi combinate instituții de drept penal din legea veche cu acelea din legea nouă (instituții privind, prescripția, pedeapsa etc). Astfel, nu poate fi calculat termenul de prescripție potrivit legii vechi prin raportare la limitele de pedeapsă din legea nouă. Dar asta nu are legătură cu susținerea inițiatorilor modificărilor amintite.

În contextul în care, mai ales în cauzele complexe, cu prejudicii uriașe inclusiv pentru bugetul public, cercetarea și judecarea unor infracțiuni, în interiorul termenului de prescripție a răspunderii penale nu sunt obiectiv posibile, persoanelor vătămate li se încalcă dreptul de acces la instanță, prevăzut de art. 21 alin. 1 și 2 din Constituție. Implicit, și dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituție devine iluzoriu.

„Corupţia constituie o ameninţare pentru supremaţia dreptului, pentru democraţie şi drepturile omului, subminează principiile de bună administrare, de echitate şi de justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentele morale ale societăţii”.  Imposibilitatea anchetării unor cauze complexe relative la infracțiuni de corupție sau asimilate (de exemplu, fraude în materia achizițiilor publice care provoacă prejudicii de milioane de euro și denaturează mediul economic concurențial) îngrădește accesul liber la activități economice (art. 45 din Constituție – libertatea economică), reprezintă o încălcare a obligației statului de a lua măsuri care să permită dezvoltarea economică, de natură să asigure cetățeanului un nivel de trai decent (art. 47 alin 1 din Constituție – Nivelul de trai).

Încercarea oarbă de a împiedica anchetarea unor funcționari publici produce consecințele nefaste și asupra anchetelor vizând alte infracțiuni : uciderea din culpă, traficul de persoane, frauda informatică etc. Persoanele fizice sau juridice, victime ale unor infracțiuni își văd lipsite drepturile de o protecție penală adecvată. Sunt periclitate drepturi constituționale pe care statul are obligația pozitivă de a le ocroti, spre pildă dreptul la viață (art.22 alin 1 din Constituție), dreptul la libertate și siguranță (art. 23 alin 1 din Constituție), dreptul la proprietate (art.44 alin. 1 din Constituție).

Încălcarea dispozițiilor art.33 alin.(1) și alin.(2) din legea nr.24/2000 atrage nerespectarea dispozițiilor art.1 alin.(3) și alin.(5) din Constituția României, fapt pentru care vă solicităm să constatați neconstituționalitatea legii în ansamblul său.

III: MOTIVE INTRINSECI DE NECONSTITUȚIONALITATE

1. Art. I pct. 2, prin raportare la art. 5 alin. (1¹) – (1⁴) din Codul penal

„(1¹) Legea penală mai favorabilă se aplică luându-se în calcul următoarele criterii:

a) se verifică conţinutul infracţiunii şi limitele de pedeapsă. Dacă în urma acestei verificări se constată că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea stabilită, urmare a acestei verificări, sunt mai favorabile într-o lege, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă.

b) se verifică circumstanțele de agravare și atenuare a răspunderii precum și modul de contopire al pedepselor în caz de concurs de infracţiuni sau de stabilire a stării de recidivă. Dacă în urma acestor verificări pedeapsa rezultantă este mai uşoară potrivit uneia dintre legile comparate, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă.

c) se verifică termenele de prescripţie. Dacă potrivit uneia dintre legi răspunderea penală este prescrisă, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă.

(1²) Ordinea legală de verificare de la alin. (1¹) este obligatorie.

(1³) Textele de abrogare a unor norme de incriminare mai favorabile sunt supuse controlului de constituționalitate și, în cazul constatării constituționalității numai în parte sau a constatării  neconstituționalității normei abrogatoare, textele abrogate sau modificate neconstituțional pot deveni normă penală mai favorabilă.

(1⁴) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, limitele de pedeapsă aplicabile sunt cele din legea mai favorabilă precum și termenele și condițiile de prescripție din legea penală mai favorabilă.”

            Prevederile art. 5 alin. (1¹) și (1²) instituie o ordine legală de valorificare a criteriilor în funcție de care judecătorul trebuie să stabilească legea penală mai favorabilă, contrar considerentelor reținute de Curtea Constituțională în Decizia 264/2014 potrivit cărora:

„Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei (Decizia nr.834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.727 din 26 octombrie 2007).

Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.” Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art.61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011).”

            Astfel, considerăm că prioritizarea și limitarea criteriilor avute în vederela stabilirea legii penale mai favorabile, realizate prin alin. (1¹) și (1²),contravin criteriului aprecierii globale a legii penale mai favorabile, astfel cum a fost statuat prin Decizia Curții antemenționată. Astfel, legea penală mai favorabilă este cea care, în ansamblu, prin raportare la fapta comisă și la autorulul ei, are caracter mai favorabil, chiar dacă punctual unele dintre dispozițiile acesteia sunt mai severe, sens în care judecătorul trebuie să facă o apreciere globală a celor două legi aflate în conflict temporal.

            Prin urmare, art. 5 alin. (1¹) și (1²) încalcă art. 147 alin. (4) din Constituție, referitor la efectele general obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale.

Art. 5 alin. (1³) este neclar,fiind dificil de stabilit care a fost voința legiuitorului la redactarea normei. Astfel, se prevede că în ipoteza în care norma prin care se abrogă un text de incriminare este declarată neconstituțională, textul abrogat poate deveni normă penală mai favorabilă. Or, pe de o parte, în măsura în care textul de incriminare abrogat s-a aflat în vigoare, fie și pentru o scurtă perioadă, între momentul săvârșirii infracțiunii și judecarea definitivă a cauzei, acesta are deja vocația de a fi aplicat ca normă penală mai favorabilă în temeiul art. 5 alin. (2) din Codul penal, iar, pe de altă parte, în ipoteza în care acesta nu s-a aflat în vigoare în intervalul menționat, aplicarea acestuia ca normă penală mai favorabilă ar contraveni principiului securității juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituție, prin raportare la prevederile art. 64 alin. (3) teza I din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv”.

De asemenea, considerăm că art. 5 alin. (1³) încalcă prevederile art. 146 din Constituție, referitor la atribuțiile Curții Constituționale, care cuprind, totodată, și subiectele de sezină a Curții, prin faptul că instituie un caz de sesizare ex officio.

            Art. 5 alin. (1⁴) contravine art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât instituie un paralelism legislativ, prin raportare la prevederile art. 5 alin. (1), modificat prin prezenta lege, potrivit cărora „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă în integralitate, neputându-se combina prevederi din legi succesive.”

De asemenea, repetiția conținută în sintagma „limitele de pedeapsă aplicabile sunt cele din legea mai favorabilă precum și termenele și condițiile de prescripție din legea penală mai favorabilă” este lipsită de predictibilitate, fiind susceptibilă de a fi interpretată în sensul că, în măsura în care limitele de pedeapsă sunt mai favorabile într-una dintre legi, iar termenele și condițiile de prescripție în cealaltă dintre legile aflate în conflict temporal, judecătorul va trebui să combine prevederile din legea veche și din legea nouă,  creând pe această cale o lex tertia.

Or, potrivt considerentelor reținute de Curte în Decizia nr. 264/2014, „Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art.61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011).”

1. Art. I pct. 4, prin raportare la art. 17 din Codul penal

„Articolul 17: Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune

Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:

 a) există o obligaţie expresă de a acţiona prevăzută de lege;

b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.”

        În expunerea de motive se reține că: „articolul 17 urmează a fi modificat având în vedere că actuala normă reglementează, în mod nelegal și contrar Constituției, două modalități de săvârșire a infracțiunii, una dată de o obligație legală și cealaltă dată de o obligație contractuală. Această posibilitate de a avea o conduită prohibită de înțelegeri contractuale (care sunt altele decât cele legale) este interzisă de Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, unde se arată că potrivit principiului legalității incriminării, este obligatoriu ca din punct de vedere penal atunci când este vorba de infracțiune, acțiunea sau inacțiunea ce constituie conținutul acesteia să fie configurată numai de actele normative primare. Pentru acest motiv, obligațiile contractuale nu pot constitui temei al răspunderii penale deoarece, pe de o parte acestea nu sunt prevăzute de acte normative primare, iar pe de altă parte aceste obligații rezultă din înțelegeri realizate de subiecte de drept privat sau și de drept privat și ele angajează răspunderea civilă contractuală a celui care le nesocotește, sens în care există deja reglementare legală dată de legea civilă, pentru astfel de situații”.

        Însă, apreciem că Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în această situație. Art. 17 reprezintă tocmai „legea” care incriminează încălcarea obligațiilor contractuale.

        Prin dezincriminarea infracțiunilor comisive săvârșite și prin omisiune, când există o obligație contractuală de a acționa, sunt exceptate răspunderii penale, fapte cu consecințe deosebit de grave, precum, exempli gratia, fapta unui lucrător din cadrul centralei nucleare Cernavodă, care are obligația contractuală să oprească reactorul în cazul în care temperatura depășește un anumit prag, și nu își îndeplinește obligația, rezultând un dezastru ori neluarea măsurilor de reparare a unui drum public de către persoanele care aveau obligația contractuală de a o face, ceea ce a avut drept consecință producerea unui accident mortal.

Or, în jurisprudența sa referitor la art. 1 alin. (3) din Constituție, Curtea Constituțională a reținut că prevederile acestuia „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (…) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.” (Decizia nr. 44/2016)

            În aceeași decizie, referindu-se la tratamentul penal al minorilor, Curtea a constatat că „atunci când stabilește regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual al minorului şi interesul general al societății de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracțiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranței publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituționale.” Apreciem că aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în situația de față.

Astfel, restrângerea incriminării infracţiunii comisive prin omisiune doar la situaţia în care ar exista o obligație expresă de a acționa prevăzută de lege este de natură să lipsească de protecţie valori sociale fundamentale, precum dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică etc.

        Prin urmare, art. 17 încalcă art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice și a siguranței publice, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituționale.

1. Art. I pct. 6, prin raportare la art. 39 alin. (1) lit. b), c) și e) din Codul penal

„b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani;

 c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor până la o treime din acel maxim;

………………………………….

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii potrivit dispoziţiei de la lit.b), la care se adaugă pedeapsa amenzii potrivit dispoziţiei de la lit.c).”

În Decizia nr. 711/2015, Curtea a reținut următoarele:

„(…) în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă, decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni. Aceasta, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică”.

 Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni”.

 Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea – singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse.”

Astfel, se poate constata că însăși Curtea a admis că vechea reglementare a tratamentului sacționator al concursului de infracțiuni și-a dovedit ineficiența, în condițiile în care modul de stabilire al pedepsei principale rezultante consta în realizarea cumulului juridic al pedepselor aplicate pentru infracțiunile aflate în concurs, cu aplicarea facultativă a unui spor de până la 5 ani.

Or, în speță, în condițiile în care în noua reglementare s-a optat pentru diminuarea semnificativă a limitelor speciale de pedeapsă față de cele prevăzute de Codul penal din 1969, legiuitorul revine la tratamentul sancționator anterior, cu diminuarea limitei maximei a sporului facultativ de la 5 la 3 ani.

            Prin urmare, apreciem că reglementarea nu este proporțională și echitabilă, în sensul că se ignoră pericolul social mai ridicat al unui infractor care comite mai multe infracțiuni față de cel care comite una singură, încurajându-se, totodată, continuarea activității infracționale pentru infractorii care au comis deja o infracțiune, întrucât agravarea situației lor va fi una nesemnificativă.

Astfel, art. 39 alin. (1) lit. b) încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept, care „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (…) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.” (Decizia nr. 44/2016)

1. Art. I pct. 10, 11, 17 prin raportare la art. 64 alin. (1), abrogarea art. 64 alin. (6), art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal

„Art.64.- (1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate stabilite prin expertiză medico-legală, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii.”

            Eliminarea condiției existenței consimțământului persoanei condamnate la înlocuirea obligației de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității contravine art. 42 din Constituție, referitor la interzicerea muncii forțate.

            Semnalăm că textul reglementează executarea pedepsei principale a amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunității, ipoteză care nu se regăsește printre excepțiile stabilite la art. 42 alin. (2) din Constituției, care sunt de strictă interpretare și aplicare.

1. Art. I pct. 13, prin raportare la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal

„d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni, dacă au produs un prejudiciu material: tâlhărie, piraterie, furt calificat, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice.”

            Apreciem că eliminarea infracțiunilor exceptate de la aplicarea circumstanței atenuante prevăzute la art. 75 alin. (1) lit. d) va conduce la situații inechitabile, absurde, de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă în situații nejustificate. În forma adoptată, norma permite aplicarea circumstanței atenuante în cazul acoperirii prejudiciului material cauzat printr-o infracțiune care are alt obiect juridic decât relațiile sociale de ordin patrimonial. Astfel, exempli gratia, o vătămare corporală prin care s-a cauzat o infirmitate permanentă va fi sancționată mult mai blând dacă se achită costul operației.

            Prin urmare, apreciem că legiuitorul nu a realizat un just echilibru între interesul făptuitorului și valoarea socială a cărei protecție cărei protecție se urmărește prin legea penală.

În acest sens, considerăm că, spre exemplu, în ipoteza infracțiunilor de corupție sau de serviciu, al căror obiect juridic constă în relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a raporturilor de serviciu, acoperirea prejudiciului material constituie un element marginal, care nu este de natură a diminua atingerea adusă valorilor sociale protejate prin normele de incriminare.

Astfel, considerăm că legiuitorul nu și-a respectat obligația de a stabili tratamentul sanționator în mod echitabil și proporțional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidența legii penale, cât și a intereselor societății în general, obligație care rezultă inclusiv din jurisprudența Curții Constituționale, sens în care amintim de considerentele reținute Decizia nr. 711/2015, aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, potrivit cărora „în reglementarea sancțiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancțiune, și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea.”

            Prin urmare, art. 75 alin. (1) lit. d) încalcă art. 1 alin. (3) din Constituție, referitor la statul de drept.

1. Art. I pct. 14, prin raportare la art. 75 alin. (2) lit. d) din Codul penal

„c) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii;

d) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă aceasta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat.”

            În primul rând, semnalăm că formularea cuprinsă la art. 75 alin. (2) lit. b) este deficitară, textul nestabilind care este conduita susceptibilă de a atrage aplicarea circumstanței atenuante.

În al doilea rând, învederăm că, potrivit art. 74 alin. (1) lit. f) C. Pen., conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal constituie un criteriu general de individualizare a pedepsei, astfel că dispoziția nou introdusă duce la valorificarea, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, a aceleași împrejurări de două ori.

            În al treilea rând, apreciem că sintagma „fără a se aprecia această circumstanță în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziție de nerecunoaștere a săvârșirii infracțiunii, deoarece s-a considerat nevinovat”este neclară, putând fi interpretată în sensul  că în cazul în care inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei, dă declaraţii neadevărate şi face toate demersurile pe care le are la dispoziţie pentru a nu se afla adevărul dar susţine că a efectuat toate aceste demersuri întrucât s-a considerat nevinovat, trebuie să i se acorde o reducere a pedepsei.

În al patrulea rând, ținând cont că art. 75 alin. (2) lit. d) reglementează o circumstanță atenuantă judiciară, interpretarea sa în defavoarea inculpatului este exclusă de plano, împrejurarea că instanța nu o reține în procesul de individualizare judiciară a pedepsei neavând o astfel de semnificație.

            Prin urmare, art. 75 alin. (1) lit. d) încalcă principiul securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, prevăzută la art. 1 alin. (5) din Constituție.

1. Art. I pct. 15, prin raportare la art. 75 alin. (3) din Codul penal

”(3) Împrejurările enumerate în alin. (2) au caracter exemplificativ”.

         Apreciem că individualizarea judiciară trebuie să se bazeze pe criterii clare și previzibile, referirea la caracterul exemplificativ al circumstanțelor atenuante judiciare dând naștere la impredictibilitate și la interpretări subiective în procesul de individualizare.

Pe cale de consecință, art. 75 alin. (3) contravine principiului securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, prevăzută la art. 1 alin. (5) din Constituție.

1. Art. I pct. 20, prin raportare la art. 96 alin. (4) din Codul penal

„(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.”

De vreme ce condamnatul a beneficiat deja de clemența statului când i s-a oferit șansa de nu executa pedeapsa, instanța apreciind în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, a considerat că aplicarea pedepsei este suficientă și că, chiar fără executarea acesteia, scopul pedepsei de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni va fi îndeplinit, limitarea posibilității de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în maniera aleasă de legiuitor nu se justifică.

Astfel, pe de o parte, comiterea unei noi infracțiuni intenționate denotă o periculozitate crescută a infractorului prin perseverența sa în continuarea activității infracționale, chiar dacă pedeapsa aplicată este mai mică sau egală cu un an, iar, pe de altă parte, în cazul comiterii unei noi infracțiuni din culpă, interzicerea necircumstanțiată a posibilității de revocare a suspendării executării pedepsei nu este proporțională și are potențialul de a crea o stare de pericol pentru o serie de valori constituționale, precum viața sau integritatea fizică și psihică sau proprietatea privată. Cu titlu de exemplu, nu va mai putea fi dispusă revocarea suspendării executării pedepsei dacă noua infracțiuneeste cea de ucidere din culpă sau de distrugere din culpă care a avut ca urmare un dezastru.

Prin urmare, considerăm că art. 96 alin. (4) încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept, care „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (…) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.” (Decizia nr. 44/2016)