Carmen Dumitrescu
Ovidiu Stanciu a realizat mii de caricaturi. Sute dintre ele au ajuns în casele unor oameni cu adevărat relevanți ai acestei țări. Actori, interpreți, oameni de afaceri au găsit în felul de a caricaturiza al lui Ovidiu Stanciu o acuratețe a analizei psihicului uman, imortalizat exact așa cum e el: deformat grotesc pe alocuri. Un critic al lucrărilor lui, spunea, în cadrul unei expoziții de portret și caricatură că “Ovidiu Stanciu își tratează cu o infinită înțelegere victima, cu un soi de înduioșare canibală”. Și, realmente, privindu-i lucrările, chiar și cei mai puțin experți într-ale artei pot remarca modul natural în care sunt exagerate proporțiile unor trăsături în scopul nobil al satirei. Realmente, Ovidiu Stanciu este un artist care vede. Și vede bine realitatea. Așa că nu se încurcă în romanțarea ei și nici nu încearcă să-i dea semnificații mai profunde decât e cazul. Înțelege natura umană așa cum e ea și o ia ca atare, pentru a o imortaliza în feluri care au realmente sens. De asta, pentru el, talentul nu e desenul în sine, ci faptul că vezi acele trăsături ale realității și ale oamenilor care merită îngroșate, tocmai pentru că ele n-au putut fi subțiri. Poți vedea răutatea, frustrarea sau aroganța pe chipul unui om? Privind caricaturile lui Ovidiu Stanciu, noi am zice că unii dintre noi pot. Și mai mult decât atât, ei au și harul de a le penaliza artistic. Am discutat cu Ovidiu Stanciu despre sensul artistului în România. Și am aflat mult mai mult decât ne-am propus, atunci când l-am provocat la interviu: așa cum binele e fulgerător precum o bătaie din gene, nici răul nu are puterea de a fi absolut. Totul e, până la urmă, o chestiune de perspectivă și despre cum alegi să vezi lumea din jur.
Reporter: V-ați construit o carieră din creație. Aș vrea să începem prin a înțelege în ce constă asta exact.
Ovidiu Stanciu: Da, practic îmi câștig existența din artă, ceea ce nu e chiar ușor în România. Și se presupune că aș fi profesionist. Sunt două aspecte ale activității mele: partea de caricatură, deși la noi lumea nu e prea învățată cu ideea de caricatură și mai e partea de publicitate, unde fac story board pentru producție de videoclipuri și filme.
R: Cum v-ați dus în direcția asta? A fost o chemare pe care ați simțit-o din copilărie sau a fost cumva dobândită pe parcurs?
O.S. Tatăl meu a fost profesor de desen și el mi-a pus creionul în mână. Eram copilul lui și a vrut să vadă dacă am talent la desen. De altfel, și-a făcut lucrarea de grad pe Psihologia Copilului Preșcolar, pornind de la desenele mele. Și când am ajuns în clasa a opta, mi-a zis că e momentul să mă opresc cu creionul și să pun mâna pe matematică și fizică, pentru că își dorea să fiu inginer, nu profesor de desen. Aș că din clasa a opta n-am mai desenat nimic până prin clasa a douăsprezecea.
R. Și cum ați reînceput?
O.S. Erau vinilurile cu Elvis Presley, Modern Talking… Și Îmi plăcea tare mult o fată, care avea o pasiune pentru Evis Presley, așa că am făcut un tablou în tempera după o copertă de disc. Și a ieșit atât de bine, încât tatăl meu mi-a zis: “Măi, dar tu chiar ai talent!” Totuși, în continuare susținea că ar trebui să devin inginer. I-am spus că nu văd decât o cale de mijloc: arhitectura. Până la urmă n-am mers nici pe arhitectură și am optat pentru Arte. Prima dată am dat la facultatea din Cluj, unde am picat al doilea sub linie. Numai că nu mi-ar fi plăcut oricum. Studenții, secretarele vorbeau în ungurește, era o chestie foarte bizară, mă simțeam în altă țară. Apoi a venit armata și am dat din nou la București la facultate. Am făcut vreo trei ani de facultate, după care nu m-am mai dus deloc. Eu cred că desenul e un limbaj personal, care trebuie să se dezvolte la cererea celui care îl folosește. Nu trebuie să mă învețe pe mine cineva ce e bine și ce nu. Decât de la un punct încolo. Dar, fiind în București și fiind nevoit să găsesc un mod de a mă întreține, m-am apucat de pictat icoane. Pe vremuri, în București, era o galerie care avea un stand special de artă. Și ce se vindea după 90? Icoana. Dar trebuia să vând pe numele unui basarabean, că basarabenii aveau un regim special în România. Aveau gratuități peste tot. După ce am vândut în consignație, m-am gândit să-mi fac curaj, am pictat câteva icoane și m-am dus cu ele la Putna. Am vândut acolo vreo 5. Și apoi m-am lipit, nu mai știu cum, de niște biserici din Piatra Neamț. Asta a durat până prin 1996, când m-am dus să-mi iau ultimii bani pe o lucrare și preotul m-a dus la cutia milei și mi-a dat de acolo două sacoșe de fise, așa că am decis că mă las de asta. Și m-am reorientat către ilustrația de carte pentru copii.
R. De ce pentru copii? Ați găsit nișa asta sau chiar vă plăcea?
O.S. Asta a fost ce-am găsit. Lucram la vremea aceea cu vreo trei edituri. Ar fi trebuit să-mi văd de școală, dar nu mai aveam nicio tragere de inimă. Și într-o zi a venit la ziua soției mele o prietenă de-a ei, cu prietenul. El lucra în publicitate. Și omul a văzut la mine pe pereți ilustrațiile mele și într-o zi, m-am trezit cu un telefon de la agenția de publicitate Tempo, care mi-a propus să fac un story board. Nici nu știam ce e ăla, dar am zis că voi face asta. Apoi am aflat că este transpunerea vizuală a unei idei creative de promovare a unui produs. După vreo lună, mi-au propus o nouă colaborare. Și le-am făcut treaba într-un timp record, de vreo zi și jumătate. Și așa am ajuns în publicitate. Unde am fost art director o perioadă, m-am mutat la o agenție de publicitate mult mai mare, unde am fost art director și ilustrator. Și am rămas ilustrator până în ziua de azi.
R. Și acum lucrați pentru cineva anume? O agenție anume?
O.S. Acum sunt de capul meu, lucrez pe drepturi de autor cu case de producție, cu agenții, care mă solicită. E mai bine așa.
R. Simțiți că vă împlinește ceea ce faceți?
O.S. Când îți transformi un hobby în meserie, există riscul ca hobby-ul să nu-ti mai placă tot timpul. Adică sunt momente. Mă întreba o tipă în cadrul unui interviu ce-mi place să fac cel mai mult. Îmi place să fac lucruri care mă fac să mă simt bine, dar în privința desenului, când pun pixul pe hârtie, mă gândesc cum să fac să-l ridic mai repede. Adică să termin treaba repede și să consum timpul eficient. Caricatura e o zonă din asta unde se mai manifestă chemarea aia a artistului, acolo îmi permit să las imaginația să-și facă treaba. Și cum am spus și mai devreme, la noi în țară nu există o înțelegere pentru partea de caricatură. Și lumea o vede ca pe schimonoseală. Nu suntem încă deschiși la treaba asta. Totuși, la mine, dacă vine cineva să-i fac o caricatură, sigur revine sau mă recomandă altcuiva. Dar sunt oameni care s-au prins că dacă merg la ziua unuia care are iaht, n-ai ce să-i iei să țină minte. Că are parfumuri, ceasuri. Și atunci dacă alegi o caricatură, chiar faci o chestiune memorabilă pentru omul acela.
R. Românii sunt dispuși să plătească pentru artă?
O.S. Da, dar exact ca românii: ieftin, bun și mult. N-au cultul ăsta al artei.
R. Practicați o profesie liberală, sunteți un om liber, care nu depinde de program, de alții. Vreau să vorbim despre cât de posibilă e libertatea în România…
O.S. Asta e o păcăleală, pentru că eu, fiind propriul meu stăpân, mă chinuiesc mai tare decât oricare alt om care e angajat. N-am sâmbătă, n-am duminică, n-am zi, n-am noapte, când plec în vacanță cu copiii, imi iau tableta cu mine, pentru că nu mi se întâmplă să treacă două zile, fără să vină cineva să-mi solicite ceva. Și nici nu pot să refuz, pentru că dacă refuz, omul găsește pe altcineva. Pentru că așa m-a găsit și pe mine, fiind refuzat de cei pe care i-a căutat înaintea mea. Și suntem destul de puțini cei care facem asta. Suntem trei oameni mari și lați în București.
R. Deci e greu să fii liber, dar merită să lupți pentru asta?
O.S. Da, merită, pentru că nu-mi plec capul în fața nimănui. De exemplu, dacă mă cheamă regizorul la casa de producție și se uită de sus la mine, pot foarte ușor să plec. Ceea ce nu se întâmplă când ești angajat la o firmă. Când lucram pe la televiziuni, ziare, trebuia să țin cont de niște lucruri. Nu puteam să dau la Cronica Cârcotașilor în Năstase, pentru că Năstase era prieten cu socrul lui Huidu. La Ring, la Negoiță erau glume din alea: “Vai, era să aveți o scamă!” decât vreuna nasoală, pentru că aveau și ei interesele lor. Totdeauna, când lucrezi pentru cineva, există o cenzură. Eu n-am găsit până acum pe cineva care să-mi zică: : ”Da, mă, faci ce vrei!”. A încercat Huidu să facă asta, dar când am lovit în Năstase, mi-a zis: “Stop! Mai încet cu Năstase!”
R. Dar faceți vreodată caricaturi așa, de amorul artei? Nu știu, când o vedeți pe Dăncilă, de exemplu, simțiți inspirația lovind?
O.S. Mi s-a întâmplat. Am făcut, de exemplu, una cu Dragnea, când am făcut un înger cu aripi în formă de mustață care pica în cap. Apoi am făcut cu Daea și am luat monumentul ăla din fața guvernului și am făcut o oaie din sârma aia de sus. La 1 mai, am luat țeapa aia și i-am pus un mic. Dar asta fac foarte rar.
R. Cum vă vedeți evoluția în România asta?
O.S. Cum s-o văd? Eu mă uit la bara din față când sunt în trafic, pentru că dacă încerc să mă uit la capătul străzii, e posibil să-mi fac niște planuri și să fiu dezamăgit când ajung. Normal că sunt dezamăgit de ce se întâmplă în țara asta. N-am avut siguranța zilei de mâine nici când eram angajat, nici acum, când sunt liber. Am niște contracte punctuale, dar pentru asta mă simt un norocos. Aș putea să rămân chiar mâine fără obiectul de activitate. Îmi aduc aminte în 1997, eram pe cai mai, lucram cu trei edituri, nimeni nu mai era ca mine. Și într-o vară, au dat faliment toate trei editurile. Nu-mi place deloc ce se întâmplă în țara asta, dar din fericire, din asta îmi câștig pâinea. Nu pot să spun că îmi place Dragnea sau Dăncilă, și în genere, politicienii, dar ăștia sunt atât de idioți, încât devin subiect de caricatură, pe care cineva mi-o cumpără. Până la urmă, talentul e să vezi, nu să faci!
Comentarii recente